Totul a început prin ianuarie.
De ceva timp îi priveam profilul. Era singurul profil de pe site cu o compatibilitate extrem de ridicată. Ok, ok, nu mă aşteptam să fim cu adevărat compatibili la nivelul ăla. Dar era un punct de plecare pentru verificări. Iar pozele de profil îmi păreau extrem de cunoscute. Dar nu puteam să îmi dau seama de unde.
Pasul următor? Un mesaj. Nu eu am făcut primul pas. Dar i-am răspuns. Nu ştiu de ce. Site-ul avea opţiune de chat. Dar eram cumva în contratimp. De fiecare dată când putea să vorbească, trebuia să plec. De fiecare dată când aveam chef, era pe punctul de a închide calculatorul.
Nimic neobişnuit până aici. Era în T. Profilul de pe site spunea că e în B. Eu locuiam în H. 1816 kilometri distanţă între noi. Cel puţin aşa calculaseră ei. Deşi dacă verificaţi un pic ar fi ceva mai mult.
Eu căutam un partener de chat, un partener de conversaţie. La momentul respectiv nu eram single. Pe site-ul respectiv îmi făcusem contul pentru că aveau tot felul de teste. Cu care îmi omoram uneori plictiseala.
Câteva săptămâni am vorbit în fiecare zi. Multe ore. Pe chat, pe mail. Câteodată nu făceam mai nimic la şcoală. Doar vorbeam.
La un moment dat am descoperit că îi citeam blogul. Eram chiar fan. Astfel am descoperit şi cum de îi recunoşteam pozele de pe profil. De pe blog. Le ştiam (şi pozele şi blogul) de pe vremea când lucra la un site de monden. Am întrebat de ce a plecat din B. în T. A spus că e prea mult de povestit. Dar îmi va spune totul când ne vom întâlni faţă în faţă. Oricum bănuiam că era vorba despre o poveste de dragoste care nu s-a terminat bine. V-am spus doar că îi citeam blogul.
Nu plănuia să mai rămână mult în T. Voia să se întoarcă la B., să o ia de la început.
M-a uimit. La 20 de ani să îţi iei bagajele şi să pleci în celălalt colţ de ţară? Nu cred că aş fi avut acest curaj la vârsta asta. Iar peste câteva luni să fac drumul înapoi…
Apoi a urmat prima zăpadă. În T. Să nu cumva să spuneţi ceva. E povestea mea. Era prima zăpadă.
După cum probabil ştiţi, locul unde m[ aflam eu nu este chiar un regat al zăpezii. De fapt, să spun sincer, în H. nu ninge niciodată. Doar plouă.
Ningea de câteva zile. Doar ce se trezise. Mi-a spus că încă ninge. Fără oprire. Eram un pic invidios. Voiam şi eu zăpadă. Eu eram la birou. Băgat în formule matematice şi lecţii de ploieză (asta e limba pe care o vorbesc în H). Era acasă cu o cană imensă de ciocolată caldă. Cu rom. Privind cum ninge.
Cum de unde ştiu toate astea? Mi-a trimis un filmuleţ în care se lăuda cu toate astea. E pe youtube. Dacă vă rugaţi frumos, probabil o să vă trimită şi vouă link-ul.
Şi am continuat să vorbim. Am aflat apoi că e Leu. Că are 20 de ani. Că iubeşte The Simpsons, desenele animate de la Pixar, lasagna, pe Johnny Depp şi pe Cate Blanchett, pe Anne Hathaway… Şi multe alte lucruri. Site-ul avea ceva dreptate. Eram destul de compatibili. Cel puţin din punctul de vedere al hobby-urilor.
Am aflat când s-a născut. Am aflat că îi plac câinii. Şi am aflat cât de mult se bucură când primeşte o poză cu un căţel cu un mesaj scris în paint. Asta era în ziua în care făcea douăzeci de ani jumate…
Am aflat că îi plac negresele. De fapt cam toate dulciurile făcute în casă. Am făcut câteva glume pe subiectul ăsta. Nu îi plăcea deloc.
M-a întrebat dacă vreau să fim prieteni. Nu în sensul de iubiţi. I-am răspuns că e prea devreme să îi dau un răspuns afirmativ. Chiar era prea devreme. Dar i-am spus că suntem pe drumul cel bun. Dacă aş fi ştiut pe ce drum urma să o iau…
Povestea a continuat.
Voia să plece din T. Acolo nu avea foarte mulţi prieteni, nu putea să se adapteze. Sau cel puţin aşa am înţeles eu. Am încercat să îi ridic moralul. De fiecare dată când primea o poză cu un căţel părea că starea i se îmbunătăţeşte. Un pic.
Oricum, i se părea că a reuşit să adune toate problemele lumii. Am încercat să îi arăt că nu e chiar aşa. Întotdeauna încercam să îi smulg un zâmbet. Totul părea a fi un joc.
Iar la sfârşitul lui februarie mi-a spus că pleacă înapoi în B. Era într-o stare din ce în ce mai bună. Eu treceam printr-o despărţire. Bucuria pe care o simţea mă făcea să trec mai uşor peste asta. Astfel reuşeam să uit cât de mult doare ce simţeam eu.
La 1 martie, ”fiul risipitor” s-a întors. Nu încă în B, ci la P. Înainte de a reveni în marele oraş trebuia să îşi găsească de lucru. Dar măcar era la doi paşi. P. e practic o suburbie a B., nu 
?
Revenirea la P. a însemnat o pauză în discuţiile noastre. A durat cam o săptămână până a revenit online. O săptămână în care aşteptam cu sufletul la gură veşti. A fost prima oară când mi s-a părut ciudat ce fel de emoţii îmi trezeşte… Dar chiar îmi lipseau discuţiile pe care obişnuiam să le purtăm.
Iar după o săptămână a revenit. Cu idei şi încredere în viitor. Am aflat cu ce îşi petrecuse timpul, că îi fusese dor de mine.
Apoi am discutat despre planurile de viitor pe care le avea. Urma să plece la B. la sfârşitul săptămânii. Aştepta cu nerăbdare reîntâlnirea cu marele oraş. Părea că se schimbase.
Ceva începuse să se schimbe şi la mine. Aşteptam cu nerăbdare mesajele. Fiecare clipă de tristeţe pe care o simţea mă întrista şi pe mine. Fiecare bucurie prin care trecea mă făcea fericit.
Cât a fost la B. nu am vorbit foarte mult. Dar puteam să îmi dau seama că această vizită îi face bine. Starea se îmbunătăţea. Erau şi lucruri care nu erau tocmai ok, dar măcar era un început. Agitaţia din oraş părea că îi face bine.
Apoi a revenit în P. Căutarea unui nou job nu adusese rezultate. ”Dacă nu ai pile, nu te angajează nimeni în media”, mi-a spus. Prietenii din B. se părea că îl uitaseră. Se întrista din ce în ce mai mult. Încercările mele de a-i ridica moralul aveau din ce în ce mai greu rezultate. A trebuit să aduc întăriri. Armate întregi de căţei şi pisici au fost sacrificate pentru asta. Iar peste toată tristeţea a venit şi o gripă. Ca să nu mai amintesc despre dezastrul zilei în care părul îi arăta ciudat. Ce mai, un dezastru mai mare decât altul!
Începeam să sufăr şi eu. Mă simţeam ciudat. Mă bătea gândul tot mai des să mă urc în avion, să îi fiu alături. Probabil că faza cu părul a fost cea mai rea .
”Dar de ce simt asta?”, mă întrebam tot mai des. E doar un prieten. Nu e nevoie să fiu alături de el. Sau este?
La sfârşitul următoarei săptămâni a plecat din nou la B. De data asta nu am vorbit vreo 4 zile. 4 zile în care nu m-am gândit decât la starea în care se află. Oare e bine? Oare cum îi stă părul?
4 zile în care mă întrebam ce se întâmplă cu mine. De ce îmi pasă atât de tare? Suntem la mii de kilometri distanţă, nu ne-am văzut niciodată faţă în faţă. Ce poate fi asta?
Un gol în stomac îşi făcea simţită prezenţa de fiecare dată când mă gândeam la asta. Adormeam cu el şi mă trezeam tot cu el. Asta când reuşeam să adorm. Dar de ce? Totul era doar o joacă. Un prieten online. Un penpal. De ce nu pot să înţeleg asta?
Apoi a revenit. Nu găsise încă job. Speranţele nu erau prea mari. Sau poate nu avea destul de multă răbdare. Oricum, probabil nici nu e momentul cel mai bun de a căuta un job.
Dar nu era cu totul la pământ. Se pare că începea să se îndrăgostească. Începea din nou să simtă fluturi în stomac.
Nu era deloc vestea pe care o aşteptam. Golul din stomac se făcea tot mai mare. Şi era pe cale să mă înghită. Dar de ce mi-ar păsa?
Simţeam un amestec ciudat de tristeţe şi bucurie. Tristeţe pentru că nu eram eu cel de care se îndrăgostea. Bucurie pentru că avea pe cineva care să îi poarte de grijă. Să-i fie aproape. În fiecare zi. Fizic. Nu doar prin vorbe frumoase şi poze.
Dar tot nu puteam să dorm. La şcoală nu mă puteam concentra cu nici un chip. Nu puteam să dorm sau să mănânc. Simţeam nevoia de ceva să mă facă să râd.
Începea din nou să dea semne de tristeţe. Am întrebat cum este posibil? ”Eşti iarăşi ”in love”. Ar trebui să fii în al nouălea cer.”
Răspunsul? Căutarea unui job era pe primul plan. Prefera să nici nu se gândească la dragoste. Mi s-a părut ciudat. Ştiam cât de mult voia să se reîntoarcă în B. Iar găsirea unui job echivala cu această revenire. Dar totuşi. Iubea din nou. Sau cel puţin începea să iubească din nou. Dorinţa lui de Crăciun începea să se împlinească. Viaţa începea din nou să devină frumoasă.
”Poate nu încă dragoste”, spunea drăcuşorul de pe umărul meu stâng. ”Poate e doar o fază. Go on and tell what you feel!” După cum vedeţi era un drăcuşor poliglot.
”E dragoste”, spunea îngerul de pe umărul drept. ”Uită ce simţi, gândeşte-te la altceva! E mai bine pentru amândoi. Nu vezi ce distanţă e între voi?”
Şi am încercat să mă gândesc la altceva. Dar fără folos. Tot ce făceam îmi aducea aminte de persoana aflată la 1816 kilometri distanţă.
Mă uitam la The Simpsons. Îi plac The Simpsons. Oare ce face acum?
Mâncam lasagna. Mâncarea preferată. Oare e bine?
Will and Grace, sezonul 7. Se uită mereu la Will and Grace când e down. Oare acum e fericit?
Când mi se întâmpla ceva pozitiv, cât de mic, aşteptam cu nerăbdare să îi spun.
Dar era din ce în ce mai rău. Moralul o lua tot mai jos. Lucra la un articol pentru un blog şi nu reuşea să se concentreze. Nimic nu era bine. Nimic nu era cum trebuie.
Aşa că m-am pus să scriu un e-mail. În care să îi spun cine este persoana din posturile despre avioane şi fluturi . Totul în două rânduri. Mai scurt decât un sms.
Tocmai se hotărâse să ia o pauză de câteva zile. Să se regăsească. Dar nu ştiu de ce s-a hotărât să citească mail-ul. Iar mail-ul meu, în loc să îi arate că e cineva care îi e alături, căruia îi pasă, părea să complice şi mai mult lucrurile. Urma să discutăm când se întoarce.
Absenţa a durat câteva zile. Timp în care moralul meu a ajuns din nou la pământ.
Timp în care am regretat că am trimis mail-ul. Nu am făcut decât să înrăutăţesc lucrurile. Sunt în Ţara cu multă ploaie şi vânt. Deocamdată voi reveni în R. doar în vacanţe. Dacă rămâne în R. sau se mută în A., unde ar vrea să studieze nu avem nici o şansă. Nici nu vă cunoaşteţi. Începe să se îndrăgostească de altcineva. Are nevoie de cineva care să îi fie alături mereu. Acum voi pierde un prieten. Oare ce crede acum despre mine? Sunt un prost. Ce este ceea ce simt? Nici măcar asta nu ştiu.
Timp în care m-am bucurat că am trimis mail-ul. Acum ştie. Vom vorbi şi vom vedea. E bine întotdeauna să spui ce simţi. Nu ţine doar pentru tine.
Sau…
Am încercat să răspund e-mail-ului. În fiecare zi scriam ceva, dar nu eram mulţumit de rezultat.
Dar mă întristam din ce în ce mai mult. Până la urmă nu am spus decât că vorbim când se întoarce. Şi am aşteptat.
Astăzi a revenit online. Nu am vorbit încă. Nu ştiu unde ne aflăm acum. Dar nu mai găsesc putere să spun ceva.
Stau şi mă întreb când a început totul. Ce a făcut să simt ceea ce simt. Care a fost momentul zero. Ce simt? Unde a fost greşeala. A fost oare o greşeală?
Deocamdată, răspunsul la care am ajuns este: prima zăpadă, o cană imensă cu ciocolată caldă cu rom, un zâmbet…
).
