Astăzi am primit un cadou mai… special.
Se pare că stătea singurel pe un raft într-un magazin in Grenoble. Aşa că Grace s-a gândit că are nevoie de cineva care să aibă grijă de el 
. Şi mi l-a adus mie.
După cum se vede, Liga are un nou suporter. Dar cum eu tind să botez toţi ursuleţii de pluş Oscar, şi cum am deja vreo trei cu numele ăsta, m-am gândit să vă rog pe voi să mă ajutaţi să îi găsesc un nume.
Aşa că aştept propunerile voastre 
.
De ce singurele momente în care putem vorbi sunt doar când nu este într-o stare prea bună? În care are nevoie de suport?
Când începe să îşi revină, să râdă şi să gândească pozitiv, eu parcă nici măcar nu mai exist…
De ce nu pot să îi împărtăşesc şi fericirea?
Astăzi sunt trist.
Cum toată lumea spune că ale lui Edi sunt mai frumoase, am zis să nu mă las. Ce părere aveţi? Care sunt mai frumoase acum?
Tristeţea pe care o simţeam săptămânile ce au trecut începe să se estompeze. Încet-încet sper să treacă de tot.
Soluţia? M-am axat pe făcut lucruri care îmi fac plăcere. Desene animate, vopsit ouă roşii, ieşit la cumpărături şi dat banii pe tot felul de chestii amuzante, Miss O şi multe altele. Şi nu în ultimul rând discuţiile luuungi cu Edi. Care mi-au lipsit cel mai mult, cred. Pentru că are un mod special de a mă binedispune. Chiar dacă starea lui nu este una dintre cele mai bune în ultimul timp, cumva reuşeşte să mă facă să uit de problemele mai mult sau mai puţin imaginare pe care le am.
Iar ceea ce a ”inventat” ieri mi-a adus aminte că joaca este cea mai bună soluţie de a te simţi bine. Şi m-a şi inspirat pentru un nou proiect pe care îl aveam în minte de ceva vreme. Probabil, dacă va ieşi bine, veţi afla şi voi despre ce este vorba. Deocamdată este în lucru.
Până mâine continuăm să ne jucăm.
Asta am văzut eu dimineaţa asta pe fereastră. Un verde curat 
.
Ca în fiecare an şi astăzi am vopsit ouă roşii. Adică în fiecare an de când sunt în Olanda, că acasă nu mă lasă mama să mă ating de ele .
Din motive necunoscute, vopseaua a ajuns mai mult pe mâinile mele decât pe ouă. Dar au ieşit nişte ouă extrem de frumoase. Nu mă mai satur să le trag în poză.
Spuneţi şi voi, nu arată bine?
P.S.: Mă gândeam ca ouăle astea să fie cadou de casă nouă pentru Edi
În ultimele săptămâni am încercat să ascult sfaturile cuiva şi să nu ţin chestii numai pentru mine. Asta nu înseamnă că până acum nu făceam toate astea, dar trecea ceva mai mult timp până mă simţeam îndeajuns de sigur ca să mă ”deschid”. Pentru că întotdeauna aveam impresia că dacă mă grăbesc, voi răni pe cineva.
Cumva cele întâmplate în ultimul timp se chinuie să îmi dovedească faptul că aveam dreptate.
Nu ştiu cum, dar mai mereu am reuşit să aleg cel mai nepotrivit moment pentru a spune un lucru. Ori cel care trebuia să asculte nu a înţeles nimic din ceea ce spuneam. Şi totul din cauza mea.
Iar în final cineva a fost rănit. Întotdeauna persoana pe care eu încercam să o apăr.
Cel mai bine este să tac. În felul ăsta se reduce numărul de oameni care plâng.
Astăzi dau startul unei noi campanii.
Acum ceva vreme am povestit despre un leuţ care avea nevoie de nişte îmbrăţişări. Şi se părea că nu e nimeni în jur să le ofere.
În ultimele zile se pare că starea nu i s-a îmbunătăţit prea mult. Iar week-end-ul ăsta a primit o nouă lovitură. Şi are din ce în ce mai multă nevoie de suport, de prieteni, de îmbrăţişări.
Iar campania chiar acest lucru îşi propune. Cât mai multe îmbrăţişări pentru E.
Cum mulţi dintre voi probabil ştiţi despre cine este vorba, tot ceea ce trebuie să faceţi este să îi trimiteţi o îmbrăţişare care să îi arate că nu e singur. Nu contează modalitatea prin care faceţi asta. Poate să fie un mesaj de e-mail, ori pe twitter ori chiar un mesaj pe chat. Şi de ce nu, chiar şi un telefon. Şi nu ezitaţi să le faceţi pe toate în acelaşi timp. Cu cât mai multe îmbrăţişări, cu atât mai bine.
Iar dacă se întâmplă să vă întâlniţi cu el pe stradă, neapărat să îl îmbrăţişaţi. Chiar are nevoie de asta.
Aşa că puneţi-vă pe treabă. Avem mult de muncă…
